Miorița

«

Pe–un picior de plai
Pe–o gură de rai,
Iată vin în cale,
Se cobor la vale
Trei turme de miei,
Cu trei ciobănei.
Unu–i moldovan,
Unu–i ungurean
Și unu–i vrâncean.
Iar cel ungurean
Și cu cel vrâncean,
Mări, se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l–apus de soare
Ca să mi–l omoare
Pe cel moldovan,
Că–i mai ortoman
Ș–are oi mai multe,
Mândre și cornute
Și cai învățați
Și câni mai bărbați.
Dar cea mioriță,
Cu lână plăviță,
De trei zile–ncoace
Gura nu–i mai tace,
Iarba nu–i mai place.


Mioriță laie,
Laie, bucălaie,
De trei zile–ncoace
Gura nu–ți mai tace!
Ori iarba nu–ți place,
Ori ești bolnăvioară,
Drăguță mioară?


Drăguțule bace,
Dă–ți oile–ncoace,
La negru zăvoi,
Că–i iarbă de noi
Și umbră de voi.
Stăpâne, stăpâne,
Îți cheamă ș–un câne,
Cel mai bărbătesc
Și cel mai frățesc,
Că l–apus de soare
Vor să mi te–omoare
Baciul ungurean
Și cu cel vrâncean!

Oiță bârsană,
De ești năzdrăvană
Și de–a fi să mor
În câmp de mohor,
Să spui lui vrâncean
Și lui ungurean
Ca să mă îngroape
Aice, pe–aproape,
În strunga de oi,
Să fiu tot cu voi;
În dosul stânii,
Să–mi aud cânii.
Aste să le spui,
Iar la cap să–mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraș de os,
Mult zice duios;
Fluieraș de soc,
Mult zice cu foc!
Vântul, când a bate,
Prin ele–a răzbate
Ș–oile s–or strânge,
Pe mine m–or plânge
Cu lacrimi de sânge!
Iar tu de omor
Să nu le spui lor.
Să le spui curat
Că m–am însurat
C–o mândră crăiasă,
A lumii mireasă;
Că la nunta mea
A căzut o stea;
Soarele și luna
Mi–au ținut cununa.
Brazi și păltinași
I–am avut nuntași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!


Iar dacă–i zări,
Dacă–i întâlni
Măicuță bătrână,
Cu brâul de lână,
Din ochi lăcrimând,
Pe câmp alergând,
Pe toți întrebând
Și la toți zicând:
Cine–a cunoscut
Cine mi–a văzut
Mândru ciobănel,
Tras printr–un inel?
Fețișoara lui,
Spuma laptelui;
Mustăcioara lui,
Spicul grâului;
Perișorul lui,
Pana corbului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului!”

Tu, mioara mea,
Să te–nduri de ea
Și–i spune curat
Că m–am însurat
C–o fată de crai,
Pe–o gură de rai,
Iar la cea măicuță
Să nu spui, drăguță,
Că la nunta mea
A căzut o stea,
C–am avut nuntași
Brazi și păltinași,
Preoți, munții mari,
Paseri, lăutari,
Păsărele mii,
Și stele făclii!

»

« Par les cols fleuris,

Seuils de paradis,
Vois descendre, prestes,
Des jardins célestes,
Trois troupeaux d’agneaux
Et trois pastoureaux :
L’un de Moldavie,
L’un de Transylvanie,
Et l’un de Valachie ;
Or, ces deux bergers,
Ces deux étrangers,
Les voici qui causent,
Dieu ! ils se proposent
De tuer d’un coup,
Entre chien et loup,
Ce pasteur moldave,
Car il est plus brave,
Il a plus d’agneaux,
Encornés et beaux,
Des chevaux superbes
Et des chiens acerbes.
Or, voici trois jours,
Qu’à nouveau, toujours !
Sa brebis chérie
Reste, là, marrie,
Sa voix ne se tait,
L’herbe lui déplaît.

O, brebis bouclée,
Bouclée, annelée,
Depuis quelques jours
Tu gémis toujours !
L’herbe est–elle fade,
Ou es–tu malade ?
Dis–moi, cher trésor
À la toison d’or.

Maître, mon doux maître,
Mène–nous pour paître,
Dans le fond des bois,
Où l’on trouve, au choix,
De l’herbe sans nombre
Et pour toi de l’ombre.
Maître, ô maître mien !
Garde auprès un chien,
Le plus fort des nôtres,
Car, sinon, ses autres
Te tueront d’un coup
Entre chien et loup.


O, brebis liante,
Si tu es voyante,
Si ce soir je meurs
Dans ce val en fleurs,
Dis–leur, brebis chère,
De me mettre en terre
Près de tous mes biens,
Pour ouïr mes chères.
Puis, quand tout est prêt
Mets à mes chevet :
Un pipeau de charme,
Moult il a du charme !
Un pipeau de houx,
Moult est triste et doux !
Un pipeau de chêne,
Moult il se déchaîne !
Lorsqu’il soufflera
Le vent y jouera ;
Alors rassemblées,
Mes brebis troublées,
Verseront de rang
Des larmes de sang.
Mais, de meurtre, amie
Ne leur parle mie !
Dis–leur, pour de vrai,
Que j’ai épousé
Reine sans seconde,
Promise du monde ;
Qu’à ces noces–là
Un astre fila ;
Qu’au–dessus du trône
Tenaient ma couronne :
La Lune, en atours,
Le Soleil, leurs cours,
Les grands monts, mes prêtres,
Mes témoins, les hêtres,
Aux hymnes des voix
Des oiseaux des bois ;
Que j’ai eu pour cierges
Les étoiles vierges,
Des milliers d’oiseaux
Et d’astres, flambeaux !

Mais si tu vois, chère,
Une vieille mère
Courant, toute en pleurs
Par ces champs en fleurs,
Demandant sans cesse
Pâle de détresse :
« Qui de vous a vu,
Qui aurait connu
Un fier pâtre, mince
Comme un jeune prince ?
Son visage était
L’écume du lait ;
Sa moustache espiègle,
Deux épis de seigles ;
Ses cheveux, si beaux,
Ailes de corbeaux ;
Ses prunelles pures
La couleur des mures ! »

Toi, dis–lui, qu’en vrai
J’avais épousé
Reine sans seconde,
Promise du monde,
Dans un beau pays,
Coin du paradis !
Mais, las ! à ma mère
Ne raconte guère
Qu’à ces noces–là
Un astre fila ;
Les grands monts, mes prêtres,
Mes témoins les hêtres,
Aux hymnes des voix
Des oiseaux des bois ;
Que j’ai eu pour cierges
Les étoiles vierges,
Des milliers d’oiseaux

Et d’astres flambeaux ! »

— Jules Michelet (traducteur), Paris, 1854